In mijlocul unei urmariri care dureaza deja de vreo cateva ore, printre dragoni ucigasi si ploi de laser - Soraya imi povesteste despre ce s-a gandit ea sa faca atunci cand l-a intalnit-intr-un supermarket -pe unul dintre cei care o batusera pana intrase in coma - gravida fiind ea in 8 luni( cand a intrat in coma...gen):"Am plecat acasa si am dormit neantoarsa. Dimineata am deschis ochii si mi-am dat seama ca- pentru prima data de cand pierdusem sarcina- stiam exact ce am de facut. Mi-am luat un caine. Un bulldog englez. Femela. Unul dintre cele mai urate lucruri vii pe care le-am vazut vreodata.
Scopul initial fusese acela de a-mi lua un caine care sa imi permita sa ma apropii de el fara a da prea mult de banuit - pe care sa il pot scoate la plimbare pe strada sau in parc- sau oriunde isi plimba el cainele acela pentru care cumparase de mancare din supermarket. Am intrat in primul magazin si am cerut un caine. Vanzatorul m-a privit pret de o clipa dupa care a spus : " Nu!". "Nu?!?" am spus eu oarecum mirata- dar stiind deja ce o sa urmeze. " Nu vand caini arabilor, hai, dispari!"
Am iesit in strada.
Nu eram suparata.
Nici noi nu vindem caini americanilor. Nu e nationalism prost inteles- incercand sa-mi explic mecanismul care se declanseaza in creier atunci cand esti confruntat cu o astfel de problema, am ajuns oarecum la o concluzie: in toate culturile exista adanc inoculat conceptul conform caruia cainele este cel mai bun prieten al omului- si atunci deductia vine simplu- nu-ti vinzi prietenul dusmanilor.
Am traversat si m-am oprit in fata unei ceainarii incercad sa imi fac un plan. Ma gandeam ca as putea ruga pe cineva sa intre intr-un magazin si sa imi cumpere un caine, nu eram sigura ca o sa mearga, da’ merita sa incerc- si abia apoi am vazut-o pe Fluffy.
Se tara.
Ea nu merge ci se deplaseaza cam ca focile pe banchiza din cauza ca - fiind atat de grasa - burta I se prelinge pe asfalt si iti da senzatia ca se impinge pe labele din fata si se foloseste de abdomen pentru a inainta. Era foarte bine dispusa.
Asta este singurul ei atu.
E urata , sforaie, se baseste cand iti e lumea mai draga, si nu stiu daca am cunoscut animal mai prost -dar e invariabil atat de fericita ca traieste incat nu poti ramane indiferent. S-a oprit in dreptul meu - si a scos un fel de fornait multumit . " Nu prea cred!" I-am raspuns eu . Adica , ok , eram intr-o situatie delicata, aveam nevoie de un caine pe care se parea ca nu mi-l pot procura de una singura in tara aia-da’nu eram intr-atat de disperata incat sa ma procopsesc cu caraghioslacul asta care tocmai se trantise in mijlocul trotuarului si se tavalea in praf.
Am facut cativa pasi, dupa care am privit in spate- era tot acolo- zambea.
Fluffy e singurul caine pe care il cunosc-care m-a facut sa cred ca zambetul nu e doar un bun al oamenilor. Am privit-o pentru ultima oara- cat am putut de dispretuitor- si m-am indreptat hotarata spre trecerea de pietoni, semaforul si-a schimbat culoarea, am coborat de pe trotuar, am facut doi pasi dupa care m-am intors, am luat-o in brate si am plecat acasa.
Dupa cateva zile omul ala incepuse sa conteze mult mai putin.
Da' nu intr-atat incat sa nu fac in continuare tot posibilul sa-i iau gatul smulgand bucati din el cu mainile goale."
Bu-ha-ha-ha-ha-ha-ha
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu